ePathology.ro

După moartea lui V. Babeş (octombrie 1926), catedra de anatomie patologică a fost suplinită de prof. Gheorghe Proca, până la numirea prof. C. Bacaloglu (1930); în acest timp, cursurile au fost ţinute de Aurel Babeş. In perioada interbelică, anatomia patologică se dezvoltă pe linia şcolii lui Victor Babeş, atât sub latura anatomo-clinică, prin C. Bacaloglu (Iaşi şi Bucureşti), N. Gh. Lupu (Bucureşti), Titu Vasiliu (Cluj), cât şi pe linia citopatologiei experimentale şi a oncologiei, prin Aurel A. Babeş şi Emil Crăciun.

 

 

 

Bucureşti
    Aurel A. Babeş (1886-1962)
Dupa moartea lui V. Babeş, devine conferenţiar şi apoi agregat Aurel A. Babeş. A participat la redactarea cursului de anatomie patologică specială, în două volume (1922-1925) a lui V. Babeş şi a colaborat la lucrările sale despre pelagră. Din 1928 conduce Societatea de Anatomie şi Studiul Cancerului, continuând vechea Societate Anatomică a lui V. Babeş. Introduce în practică metoda citodiagnosticului cancerului de col uterin (1927), prioritate recunoscută azi faţă de metoda Papanicolau. A avut lucrări în domeniul patologiei tifosului exantematic, cancerului experimental şi împreună cu C.I. Parhon în endocrinologia glandelor salivare.

Nicolae Gh. Lupu (1884-1964)
Chemat în fruntea catedrei în 1931, Nicolae Gh. Lupu are marele merit de a fi reorganizat învăţământul anatomiei patologice şi a legat serviciile de anatomie patologică din spitale cu învăţământul de anatomie patologică.. In lecţia sa inaugurală, a spus: “Calitatea mea de profesor îmi impune să-mi organizez serviciul astfel încât să pot face un învăţământ practic şi complet; am datoria, din momentul ce am păşit pe această treaptă, să fiu în primul rând folositor studenţilor şi să-i învăţ.”

 

La venirea sa, sediul catedrei de anatomie patologică cuprindea numai trei camere de laborator, o sală de muzeu, o cameră pentru animale de experienţă şi o cameră pentru fotografie, comună cu laboratorul de patologie generală. In cei cinci ani de activitate ca profesor de anatomie patologică, N. Gh. Lupu a reuşit să organizeze serviciul în aşa fel, încât munca didactică şi cea ştiinţifică se puteau desfăşura în bune condiţii, insuflând asistenţilor săi spiritul său critic, avântul şi însufleţirea ce îi vor caracteriza întreaga carieră. Au fost ameliorate condiţiile de lucru la catedră, prin dotarea cu materialul necesar. Prof. N. Lupu a reuşit să lege catedra de anatomie patologică cu prosecturile spitalelor, fie numind personal de la catedră ca prosectori, fie cuprinzând personal de prosectură.

 

Este important, din punct de vedere organizatoric faptul că s-a înfiinţat astfel un serviciu central al prosecturilor, ca urmare a demersurilor repetate făcute de N. Lupu. N. Lupu este numit întâi inspector al prosecturilor din spitalele Eforiei, apoi medic primar prosector al Eforiei. In modul acesta, printr-o acţiune metodică şi continuă, catedra de anatomie patologică ajunge sa aibă, ca bază de învăţământ, un serviciu de prosecturi în spitalele Eforiei, comparabil cu clinicile universitare. El reuşeşte, astfel, să-şi asigure materialul didactic de care avea atâta nevoie.

 

Organizarea eficientă şi rapidă de către prof. N. Lupu a serviciului prosecturilor se datorează faptului că atât aparatele, cât şi instrumentele de la prosecturile susmenţionate, precum şi o parte din mobilier erau procurate din zestrea catedrei de anatomie patologică. In ceea ce priveşte necropsiile, trebuie menţionat faptul că ele erau făcute numai de personalul medical oficial al catedrei la prosectura respectivă, după tehnica indicată de prof. N. Lupu. Pentru fiecare necropsie se redacta un protocol complet. Serviciile clinice asistau prin reprezentanţii lor, iar comunicările cazurilor mai interesante se făceau în colaborare anatomo-clinică. Leziunile mai importante erau studiate microscopic imediat după efectuarea necropsiei, atât în scop didactic cât şi pentru lămurirea cazului.

 

Prof. N. Lupu lucrase în bacteriologie şi medicină experimentală cu prof. I. Cantacuzino; în anatomie patologică cu prof. Wegelin, ca asistent oficial al Institutului de patologie condus de acest renumit savant la Berna, înainte de primul război mondial; s-a specializat apoi la Paris şi Berlin. El a pus în practică îndelungata sa experienţă, stimulând pe colaboratorii săi înspre precizie în expunerea problemelor, analizând legătura dintre noţiunile teoretice şi faptele de observaţie, spre a scoate în lumină esenţialul şi a ierarhiza astfel importanţa diferitelor fapte studiate.

 

Prof. N. Lupu a publicat un curs litografiat pentru studenţi şi a organizat şedinţe anatomo-clinice foarte mult apreciate de medici, în cadrul Societăţii Medicale a Spitalelor din Bucureşti (asociaţie întemeiată de D. Danielopolu, în 1918). Fiind transferat apoi profesor de clinică medicală la Spitalul Colentina, a continuat să formeze cadre de anatomo-patologi şi să dezvolte orientarea anatomo-clinică. Dintre lucrările sale, trebuie reamintite, în legătură cu patologia morfologică, cercetările asupra aortitei sifilitice, o serie de memorii şi o monografie asupra histopatologiei tifosului exantematic, cercetări de hematologie şi asupra altor probleme speciale anatomo-clinice, precum şi o monografie de hematologie clinică.

Emil Crăciun (1896-1976)
A efectuat studii secundare, liceale şi universitare (Facultatea de Medicină) la Bucureşti, obţinând în 1922 titlul de doctor cu teza “Contribuţii la studiul corpilor inelari ai lui Cabot”. După stagii în spitalele Colentina şi Filantropia (1918-1921), şi-a continuat pregătirea în anatomie patologică şi chimie biologică la Berlin (1920), în SUA, la universităţile Hopkins şi Harvard (1924-1927), la Paris (1927-1928), la Institutul Oncologic din Villejuif. In 1929 a revenit în ţară ca docent în anatomie patologică, fiind numit conferenţiar de citologie clinică şi experimentală la Clinica Medicală condusă de prof. Daniel Danielopolu (1929-1936). In paralel, a lucrat şi la Institutul "Dr. I. Cantacuzino". Intre 1931 şi 1932 a pus la Cluj bazele celui dintâi Institut de Oncologie din România, al cărui prim director a fost; de asemenea, a organizat laboratoarele de anatomie patologică de la spitalele asigurărilor sociale, iar la Bucureşti o secţie pentru studiul şi combaterea ştiinţifică şi socială a cancerului. A fost profesor titular de anatomie patologică la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1936-1966) şi director al Institutului "Dr. V. Babeş", pe care l-a organizat pe baze noi, ca pe un institut modern de patologie.

 

După terminarea Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1914-1922) Emil Crăciun s-a specializat în străinătate, lucrând cu C. Benda (Berlin), W.G. MacCallum (Baltimore) şi G. Roussy (Paris), care i-a şi prefaţat cartea « La culture des tissus en biologie experimentale” (Paris, 1931). Ca profesor la Catedra de Anatomie Patologică Bucureşti a reorganizat învăţământul anatomiei patologice, cursurile fiind multiplicate în ediţii succesive. In 1958 a publicat: “Introducere în morfologia patologică”, remarcabilă prin bogăţia materialului iconografic.

 

A introdus lucrări practice de macroscopie în prosecturile reorganizate ale capitalei şi a creat condiţii pentru desfăşurarea lucrărilor de microscopie în Amfiteatrul Mare al Institutului V. Babeş. Este autorul a 431 de lucrări publicate şi a numeroase lucrări communicate. Opera ştiinţifică se refera la metode noi de investigare microscopică (tehnici convergente de microscopie în contrast de fază, histoenzimochimie, fluorescenţă şi metode biometrice pentru diagnosticul citologic în neoplazii) şi macroscopică, cercetări experimentale, studii de biologia şi patologia muncii, de medicină socială şi de istoria medicinii.

 

Emil Crăciun a introdus în tehnicile culturilor de ţesuturi metoda românească de histoculturi pe medii de plasmă heparinată şi extract embrionar liofilizat. In colaborare cu Oppenheimer a reuşit cultivarea virusului vaccinal, iar împreuna cu R. Leroux a realizat o celulă specială pentru reacţiile histochimice pe culturile de ţesuturi. In ţara noastră, împreună cu I. Pavel a introdus metoda punctiei biopsice pentru studiul dinamicii leziunilor de hepatită epidemică, iar în 1948 (împreună cu A. Mureşanu) a publicat în literatura mondială prima puncţie biopsie renală. In patologia sistemului nervos contribuţiile originale se referă la morfogeneza nodulilor subcorticali Durk din malaria malignă, nevrita ascendentă din tifosul exantematic demonstrând importanţa celulelor cu granulaţii π ale lui Reich şi modificările cerebrale din senescenţă (inclusiv ale structurilor vasculare).

 

In patologia tumorală a studiat relaţia dintre neurinomul mediastinal, leziunile diencefalice din metastazele ce întrerup fascicolul hipotalamo-hipofizar şi tumorile cerebrale maligne dezvoltate în pereţii tecilor Virchow-Robin. A redactat patru capitole din “Morfopatologia sistemului nervos” sub redacţia lui Ion T. Niculescu (1957 şi 1963).

 

In patologia endocrină a avut contribuţii originale împreună cu C. I. Farhan şi Ana Aslan privind modificările endocrine (tiroidă şi suprarenală) din senescenţă şi boli infecţioase (scarlatina şi difterie). A iniţat histometria din distrofia endemică tireopată. In patologia aparatului cardiovascular a studiat leziunile endocardice din tifosul exantematic, rolul vaselor în cardita reumatismală, miocardita interstiţială în sifilis, sarcomul primitiv al inimii. Sub redacţia sa a apărut tratatul “Morfopatologia aparatului cardiovascular” (1959).

 

In patologia digestivă s-a axat pe studiul de debut al cancerului buco-maxilo-facial accentuând histogeneza disembrioplazică a tumorilor mixte salivare şi a efectuat studii experimentale privind ulcerul peptic, boala Hirschsprung, carcinoamele gastrice precoce şi carcinoidele apendiculare; a efectuat studii kario-/interkariometrice în hepatita epidemică, cancerele gastrice, hepatita malarică, ciroza şi corelaţii patogenetice dintre cord şi ficat în sindromul Budd-Chiari.

 

In patologia aparatului urinar a descris pentru prima dată în literatura mondială glomerulonefrita proliferativă din boala reumatismala şi nefropatia endemică familială danubiană (balcanică). Intre studiile cito-experimentale trebuie amintite studiile privind mişcarea celulelor epiteliale pe culturile de rinichi şi cornee cu precizarea rolului stereotropismului, descrierea lipo- şi glicofanerozei, urmărirea clasmatodendrozei, mai ales pe culturile de splină examinate prin ultramicroscopie. In studiile de biologie şi patologie a muncii şi de medicină socială, lucrările s-au concretizat prin analiza efortului fizic în intoxicaţiile organo-fosforice, a pneumoconiozei multiple şi a luptei împotriva cancerului, în mediul rural.

 

 

Iaşi
Constantin Bacaloglu (1871-1942)
Constantin Bacaloglu a fost transferat de la Iaşi, unde funcţionase ca titular al unei catedre de clinică medicală. In cursul său inaugural, a subliniat orientarea care trebuie dată anatomiei patologice, spunând: “A studia în mod independent şi fără nici o legătură cu simptomele morbide leziunile anatomo-patologice, aceasta constituie o ştiinţă moartă fără interes pentru medicul care trebuie să-şi dea seama perfect de relaţiile care se pot stabili între fenomenele clinice şi substratul organic sub a căror dependenţă ele se găsesc. C. Bacaloglu poseda o temeinică pregătire clinică şi întinse cunoştinţe de laborator, deoarece fusese şef de lucrări pe langă V. Babeş. Se străduia tot timpul să imprime elevilor şi colaboratorilor săi noţiuni de legătură strânsă între clinică şi anatomia patologică.

 

Din păcate, între timp, învăţământul de anatomie patologică se dezorganizează total. Se obţine doar ca studenţii să poată asista la necropsii la Spitalul Brâncovenesc. Aici trebuie remarcat faptul că legătura cu prosectura se făcea numai pe bază de cunoştinţe personale şi colegialitate, dar nu exista o formă de organizare care să permită această legătură a cursului teoretic cu necropsiile de la prosecturi. Din această cauză., C. Bacaloglu a fost nevoit să ceară organe din diferite spitale, pentru a face demonstraţii şi lucrări practice cu studenţii. Pe linie ştiinţifică, la Iaşi, el crease Societatea anatomo- clinică, iar la Bucureşti a imprimat acelaşi caracter Societăţii anatomice create de V. Babeş. După numai un an, C. Bacaloglu a trecut la clinica medicală de la Spitalul Filantropia.

 

 

 

 

 

Cluj
Popa Rubin (1901-1958)
Elev al profesorului T. Vasiliu, profesor la Catedra de Anatomie Patologică din Cluj, Popa Rubin s-a specializat sub conducerea lui G. Roussy (Paris), R. Erdmann şi R. Mayer (Germania). In 1929 a înfiinţat sub conducerea profesorului Iuliu Moldovan Institutul pentru studiul şi profilaxia cancerului din Cluj. In 1924, cartea sa “Boalele sângelui şi organelor hematopoietice” este prima lucrare consistentă de hematologie în limba română ca şi “Tumorile ţesutului reticulo-histiocitar” (1953); s-a impus ca un protagonist al teoriei posibilităţii transformării reacţiilor inflamatorii sau imune prelungite sau repetate în limfoame sau leucemii.

 

Rubin Popa s-a născut la 3 iunie 1901, în satul Ciugudul de Jos, judeţul Alba, într-o familie de ţărani. Prenumele său, rubin obişnuit, dar care avea să-l caracterizeze toată viaţa ca pe o piatră preţioasă, venea de la admiraţia pe care o avea tatăl său pentru luptătorul memorandist Rubin Patiţia. A urmat studiile secundare la Blaj, iar în 1919 s-a înscris la nou infiinţata Facultate românească de Medicină din Cluj.

 

Incă din primii ani de studiu s-a remarcat prin calităţile sale intelectuale native şi având o sporită înclinaţie spre cercetare, a început să lucreze în Institutul de Anatomie Patologică, sub îndrumarea profesorului Titu Vasiliu imediat după absolvirea facultăţii.

 

Profesorul - care avea să-i devină maestru şi părinte spiritual – l-a numit preparator bugetar. In 1925 a obţinut titlul de doctor în medicină şi chirurgie, cu teza “Aspectele anatomo-patologice ale sifilisului aortic”. In anul universitar 1926-1927 - deci la doar 3 ani de la absolvirea facultăţii, a devenit şefde lucrări.

 

In perioada 1928-1932 s-a perfecţionat în Franţa şi Germania, sub îndrumarea unor personalităţi ilustre ca: Gustave Roussy, Rhoda Erdmann, Robert Mayer şi Rossle.

 

Rubin Popa şi-a format o remarcabilă gândire anatomo-clinică, lucrând sub conducerea Prof. I. Haţieganu la Clinica Medicală. In această perioadă, beneficiind de o  capacitate integrativă cu totul aparte şi de o deosebită claritate în expunerea ideilor, a început să fie apreciat ca un important anatomo-patolog, "un stejar al cărui coroană cuprindea toate problemele teoretice ale medicinii şi ale cărui rădăcini erau adânc înfipte în practica medicală". (G. Simu)

 

Rubin Popa a făcut parte din grupul de pionieri entuziaşti care – coordonaţi de Prof. I. Moldovan - au înfiinţat în anul 1929 Institutul pentru Studiul şi Profilaxia Cancerului din Cluj. La acest Institut - al 3-lea din Europa, R. Popa a lucrat în calitate de şef de laborator, începând din 1930 până la prematurul său sfârşit.

 

Incepând din 1925 a fost Secretar General al Reuniunii Anatomice din Cluj, condusă de T. Vasiliu. De menţionat lucrarea lui R. Popa intitulată “Dare de samă asupra Activităţii reuniunii anatomice pe anul 1933-1934” (1934). A publicat numeroase lucrări în revista "Cancerul", printre care şi importantul studiu “Mortalitatea prin cancer în Cluj în anii 1896-1932” (1933). In timpul refugiului la Sibiu, în 1941, Rubin Popa a fost numit profesor de Patologie generală şi Medicină experimentală, ca urmare a pensionarii Prof. Mihai Botez. In această funcţie a activat până în 1947, când a preluat conducerea Catedrei de Anatomie Patologică - după pensionarea lui Titu Vasiliu - iar disciplina de Patologie generală, numită din 1948 Fiziopatologie, a fost preluată de dr. Pavel Ciurdariu.

 

In 1945, profesorul Popa a devenit Directorul Institutului de Cancer, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa, în 1958. Ca succesor al său, a fost chemat de la Bucureşti I. Chiricuţă.

 

Rubin Popa a adus contribuţii importante în diagnosticul precoce al bolii canceroase şi în studiul bolilor precanceroase. Prin interpretările sale statistice a contribuit la cunoaşterea cât mai exactă a frecvenţei bolii canceroase în regiunile transilvănene.

 

Continuând lucrările lui T. Vasiliu, Rubin Popa - în colaborare cu V.V. Papilian şi E. Neumann - a adus contribuţii semnificative la studiul bolii reumatismale (leziunile vasculare şi aspectele morfopatologice ale imunităţii bolii). A efectuat cercetări în colaborare cu G. Simu şi C. Ciobîcă asupra infecţiilor cu agenţi rezistenţi la antibioticele uzuale, asupra micozelor viscerale şi a unor parazitoze rar întâlnite, ajungând la concluzia că reacţiile imune prelungite se pot transforma în procese limfo-proliferative. De asemeni, şi-a adus aportul la clasificarea şi sistematizarea afecţiunilor sistemului reticulo-histiocitar. A abordat patologia experimentală în domeniul oncologiei şi a pneumo-coniozelor. In ultimii ani ai vieţii a lucrat împreună cu colaboratorii săi la un volum despre Morfopatologia tubului digestiv, lucrare rămasă neterminată. In 1951 a redactat Note de Anatomie Patologică - partea generală (vol.1) şi partea specială (vol.2).

 

Prof. Rubin Popa a fost membru în Co1egiul de redacţie al revistelor "Clujul medical" şi “Morfologia normală şi patologică". Din 1950 până în 1958 a fost preşedintele Secţiei de Morfo1ogie a U.S.S.M. Cluj.

 

Ca o recunoaştere a meritelor sale de excepţie, în 1939 a fost ales Prodecan al Facultăţii de Medicină din Cluj, calitate în care a activat până în 1942; în perioada 1944-1948, a fost din nou ales Prodecan.

 

A încetat din viaţă, doborât de boala pe care a combătut-o cu toată energia în decursul întregii sale activităţi medicale, la 12 februarie 1958, în vârstă de 57 de ani. La dorinţa sa a fost înmormântat în satul natal.